Pe drum printre fantasmele iernii
m-am deghizat într-un om de zăpadă.
Ninsorile fac punte de fulgi pe gene,
pe îndepărtari abia conturate
se văd urme care mă duc
la casa femeii cu lumină-n ferestre.

Când întâlnește omul de zăpadă
mirarea ei este cât un poem.
Pare a descifra un râu de iubire
în curgere prin cuvinte
ajunse în inima-i mută.
Coboară în sine și deschide
miracolul zilelor trecute
vrea să-l păstreze dar mâinile ei
înghețaseră pe zâmbetul iernii.

Femeia îmi dă ocol cu privirea
mirată de momentul neprevăzut,
înfloresc în gândurile ei
iernile în care ne-am iubit.