Risipiri de stele curg agale,
în torente acre mă înfioară.


Plâng munții în răsăritul clipei,
luna așteaptă o schimbare,
pământul suge bucuria tristă
a orelor rămase fără frică,
florile dorm liniștite,
doar adâncul nopții mai respiră...

gândurile ei străbat
întreg cuprinsul,
luminează și întristează,
fermecate de durere
se ascund unde e tăcere.

Și curg cascade de lumină,
dă nopții pete de culoare
pe umerii mei...
lumina curge amară,
îngerii mirați
mă înfășoară-n mantie de stele
să nu curgă din mine
picături de flori amare.


S-ar otravi întunericul,
ar rămâne fără aer
și atunci...
ce ar fi lumina
fără adieri de noapte,
fără umbre înfricoșătoare?