1.S-au obosit și crengile să mai plângă
de când vântul mătură frunzele și anii
S-a închis și fereastra ochiului tău
De când soarele a fost ucis și a căzut din ceruri.

2.Și crucile au ostenit să tot facă umbră
și morții au paralizat din atâta judecată
Nici clopotul nu mai sună din cărămizile lucrate
Nici icoana nu mai plânge cu lacrimi de sânge,acum secate.

3.Întuneric calm și adânc - cel mai plin.
Se urca pe scara prăfuită alene...
fluierând din mâini și cu picioarele lipite
zugrăvea lei și cu fiecare culoare
rupea din sine câte un fir de an

4.Până când leii au invadat tavanul și
din el nu a mai râmas decât trafaletul și culoarea

5.Era câtre dimineață
și soarele tot nu mai venea
Era și acum și suind în Marea Moartă
Soarele tot nu mai venea
era și mâine
atunci când ostenitele cruci și-au cioplit
picioare din osemintele rătăcite
și au plecat spre icoane
Mi-au furat ochii și strofa cinci trebuie să se termine
către dimineață mă nasc și eu
Mâine. Nu mă deranja. Sunt la cules de umbre și de sori