e duminică e ziua întâia și eu scriu acest anotimp aproape
inert și flămând (ca un final de amor)
în fotoliul meu negru
eu vie trăită fumând (cameleon în mijlocul unei furtuni )

și dintr-odată văd oameni întrerupți și fără de nume
fără de țară
fără de cruce
(răzbunați de o muzică neinventată)
cu fermoare trase peste viețile lor ca leșia
cu care au îmbălsămat jurăminte și alte erori
(aceiași oameni umpluți cu iască și iasomie
rescriind Biblia spintecând burta peștilor
în sângele meu)

la început mi-a fost frică de acea logodnă făgăduită
o frică stearpă ca o povară
paralelă cu argintul apoi am trecut cu vederea
mi-am lepădat pielea prea strâmt rostită
și m-am îndepărtat de mine pe verticală
să scriu despre tine recunoscându-mi greșeala

(tu cel fără pace care-ai intrat în mine rotindu-te subversiv
albăstrindu-mi arterele întinzându-le
răsucindu-le înnegrindu-le lovindu-te de ele
într-un pătrat opac
înaintea
unui atac de cord

și brusc mi s-a făcut foame de Dumnezeu
(dar tu mănânci din mine bei din mine
pleci și te întorci răscolind oasele
acestor pești spintecați pe care îți rescrii testamentul )

ne-dormirea mă va trezi între îngeri și hieroglife
care vor bea cucută din inima ta

(le voi spune că ți-ai tăiat venele cu un arbore
necunoscut și demn iar râsul tău îmi va asurzi goliciunea)