În mod subit, mi-am pierdut anii, vocea și degetele de la picioare în câteva zile de când mă rătăcesc pe poduri fără să mai fiu ținută de mână. Ceața îmi răcește trăirile, îmi taie respirația și totuși, conștiința nu mi-e încărcată. Mă frământă o mulțime de gânduri și nu le pot ordona, poate mama avea dreptate... poate nu. Nu vreau să-mi știu toate gândurile, le simt, știu că le am, însă e mai ușor să le evit. Să plec departe, în vest... ei, am plecat, în zadar. Am fost până în Strasbourg-parcă am mers pe jos. În zadar.
E stranie singurătatea asta în care sunt înconjurată de oameni, în ea stă și studentul care m-a părăsit și nu știe, e gol și el în mine. Beau apă și nu mă satur, e ca fericirea pe care nu o mai simt. E gol și mi-au apărut venele pe mâini, în sfârșit, după atâta timp, am așteptat ani ca să văd dacă am vene pe sub pielea aspră a mâinilor. Poate mă transform... în mama. Imposibil! Mă văd în poze și nu sunt ca ea, nu am tristețea sub ochi și nici privirea simpatică. Mi se citește răutatea pe față, sunt perfidă fără voia mea, cum se poate oare?
Știu. Știu totul, dar nu vreau să mai știu, nu mai pot să citesc cărțile din casa părinților mei cicălitori, vreau alte cărți, ale mele! Vreau altă fericire, numai a mea, dar nu am... așa ajung în același pat cu fericirea care se scurge peste tot, încerc să o adun de pe jos, să mi-o pun în suflet, să o țin în brațe. Poate dacă fericirea m-ar fecunda, aș avea o nouă fericire. S-ar învechi... mă învechesc și eu, însă printre cei necunoscuți, e chiar absurd, dar pare adevărat.
Am să scriu într-un ziar, sau poate un anunț la televizor: caut o fericire nouă, nu vreau o fericire abstractă sau prea profundă, pe asta o am singură. Vreau fericirea primordială, iar dacă nu aveți să îmi dați fericire, caut mereu altundeva!