Pe cât e de paradoxal, așa cum astăzi omenirea,
Convinsă de un fapt real, că banii n-aduc fericirea,
Se zbate,-aleargă clocotind, având probleme foarte mari
La gândul că,-ntr-o zi, muncind, vor deveni milionari,

La fel și eu, săptămânal, pensionar de meserie,
Cu-al meu noroc congenital iau un bilet la loterie,
Căci tot mereu cum socotesc, nu-mi pare-a fi o aberanță,
Câțiva mangoți de investesc într-o asemenea speranță,

Și-n special, pentru covrig, o șansă nu cred că există
În viața mea ca să-l câștig dacă nu sunt înscris pe listă,
Jucând de ani, perseverent, aceleași numere cu gândul
Ca vreodată, evident, îmi va veni și mie rândul,

De aia mă și îngrozesc, ce-oi face când voi câștiga ?!...
Nici vorbă c-am să construiesc veceuri pentru bafta mea !
Însă, cu-atâtea milioane, probleme grave s-or ivi,
Căsuța mea cu trei șoproane, confort nu-mi va mai oferi,

Iar tărăboanța, un Fiat, cadou de la bunicul meu,
Părându-mi mic și demodat, l-aș da precis la vr’un muzeu,
Ca să nu zic de Leana, care, ce-i drept, nu e ca-n prima zi,
Pe lângă o Lenuță “mare”, mii de cusururi i-aș găsi…

Și-apoi, mai mare mi-este teama, de-aș câștiga un sac de bani,
Gândind ce șoc ar fi pe mama, și de trăit mai are ani,
Dar cel mai mult m-aș oftica pe-amicii mei ce, în neștire,
Ar chefui, s-ar bucura…pentru a mea nefericire.

Valeriu Cercel