nu știu ce s-a întâmplat
de la o vreme îmi induc poezia
ca pe o fericire aparentă
a devenit un drog înțepător ca un vin vechi.
aș vrea să mă strâmb la toți oamenii străzii
să le dau pumni în piept sa le ciufulesc părul perfect așezat

sunt toți somnambuli
și eu am fost așa

tu cel care mă citești acum
privește-te
îți sunt ochii obosiți de toate minunile lumii
ai brațe mari inerte și fruntea crăpată
ai buzele uscate de veninul pe care singur
ți-l administrezi
frica morții ce deja și-a așezat în tine
toate obiectele de preț
te împiedică să gândești

poezia asta e o revoltă
sau poate
încerc să uit de ura ce mi se zbate în vene
ca un fluture într-un borcan

comparația asta-i stupidă nu mă judecați
deocamdată e tot ce mi-a rămas.