de o vreme-ncoace
visez lămâi
dintr-alea mari,
de un galben strălucitor.
se face dintr-odată liniște,
un oftat prelung,
apoi mâna dreaptă a bunicii
deschide ușa frigiderului...
lămâile cad pe gresia roșietică
întotdeauna în același loc.
o lamă de cuțit, ruginită,
trece impasibilă prin coajă
secționând perfect fiecare lămâie.
ia și mănâncă,
mă îmbie bunica.
zeama rece mi se prelinge pe degete,
pe piept...
nu spui nimic?
privirea ei devine frânghie
încolăcindu-se în jurul meu,
desfac brațele larg
și alunec prin galbenul devenit lună, absență, nisip...