La capătul puterilor, părăsit de toți, umilit, mințit, trădat
Voi sta în șezlong pe verandă și voi privi munții. Un abur albastru
Plutește peste zăpezi, spintecat de soare. Soare pe gheață,
Soare pe piatră, soare peste păduri, soare în văile tainice
Unde curg râuri. Îmi amintesc bine. Urcam crestele,
Mă cățăram pe pereții abrupți, legat de coardă, și culegeam rododendroni
Ce forță aveam; auzul, văzul, simțul tactil, cât de vii erau toate
Și acum tac obosite. Mușchii mei cum zbârnâiau, ca un motor cu reacție,
Pielea mea fremătândă cum strălucea. Eram o sălbăticiune ageră,
Într-o carcasă perfectă. Făceam foc lângă micul lac glaciar,
Înotam în apa rece și simțeam că mă nasc din nou,
Priveam caprele negre și îmi păreau vietăți din alte lumi,
Mai curate, mai blânde. Mi-l amintesc pe prietenul meu
Radu Anton Roman. Era un leu rătăcit în golul alpin,
Era un ghepard printre jnepeni și ienuperi. Privirea lui verde
Ne încălzea. Ființa lui avea ceva din răcoarea muntelui,
Din splendoarea gheții. Dar acum s-a dus. Sub giulgiul alb
Părea învelit în zăpadă. Părea că plutește în apa lacului,
Încoronat cu rododendroni. Acum s-a dus. Toate s-au dus.
La capătul puterilor, părăsit de toți, umilit, mințit, trădat,
Voi sta în șezlong pe verandă și voi privi munții.