dorm într-o carapace de țestoasă
pe malul unui lac
și întind cu mâinile lumina,
încolo și-ncoace,
împletesc imitații
și trestiile mă ating cu încântare,
ne încâlcim în umbre,
exact ca atunci când
ne îmbrățișam ideile fixe
până la juisare,

carnea mea e brună-roșie
ca un fruct de curmal,
iar ochii de culoarea spaimei,
știi cum e culoarea spaimei?
o picătură de sânge mare
într-o picătură de sânge mică,

îmi treci cu unghia pe linia
spinării, încolo și-ncoace,
stângaci, ca acul de gramofon
pe o placă zgâriată
și totuși,
ce mătăsoasă mă simt
în gândurile tale ucigașe
sub acest clar de lună nesăbuit.


(dulcele meu asasin, 2016)