Dă-mi să beau din apa vie,
Dă-mi să beau, dar numai mie
Și să mă îmbăt cu ea,
Să adorm în poala ta.

Dă-mi să beau din apa moartă,
Lasă felinaru-n poartă
Ca să știu că n-ai plecat
Când mă-mbăt de-atât umblat.

Dă-mi să beau din apa bună,
Niciun strop să nu rămână,
Numai mie dă-mi să beau,
Să-ți arunc vorbe pe șleau.

Dă-mi să beau din apa rea,
Să mai mușc din țâța ta,
Să îți mestec sfârcul plin
Ce-mi miroase-a rozmarin.

Dă-mi să beau din apa veche
Și să uit că-mi ești pereche,
Ca apoi, spărgând lăuta,
Să-ți recuceresc reduta!

Dă-mi să beau din apa nouă,
Din a dimineții rouă
Și să mă trezesc mahmur,
Să te caut împrejur

Și, găsindu-te-n târziu,
Tu să-mi dai să beau rachiu
Îndoit cu apă vie...
Dă-mi să beau, dar numai mie!