Suntem datori prea mult acestei nații
Și celor ce-au făcut-o din suspin.
Ei s-au luptat în vremuri, ca bărbații,
Noi numai cu paharele de vin.

Străbunii s-au căznit aici să țină
Dunărea și munții plini cu aur
Din care-au făurit, ca din lumină,
Istoriile scrise în tezaur.

Dar noi, nutrind înalte sentimente,
Nu știm a făuri niciun cuvânt,
Doar ne maimuțărim prin parlamente
Și-aici și-n Europa și-n mormânt.

............................................................

Ieri Păunescu-a spus: "Ne mor poeții!"
Și rândul lui se pare c-a venit.
Ce o să-i spunem mâine dimineții
Când va-ntreba de ce l-am primenit?

Cine va mai aprinde-n vatră focul
Când iernile ne fi-vor prea cuminți?
Copiilor cine le-arată jocul
Și cine-i va mai plânge pe părinți?

Poate cu vorba-a mai lovit în unii
Și poate, prea vulcanic, uneori,
A pus la zid dușmanii și nebunii,
Dar de-mpușcat i-a împușcat cu flori.

Poet plecat la ceruri prea devreme,
Călcând arar spre alte dimineți,
Să te întorci la noi, din vreme-n vreme,
Să vezi cum "crește iarba din poeți".


5 noiembrie 2010