În noaptea în care îmi doream să pătrund
încă o dată
libertatea,
pe inimă, în sus,
cum spuneau bătrânii mei de la Corșor,
căutam cu palmele fericirea peste șoldurile ei
ca un ascet care s-a tâmpit de curând.


din păcate,
prețuiesc deopotrivă carnea care se înalță
la rangul de femeie,
cum prețuiesc femeia însăși.
acum, îmi aștept sufletul să vină din urmă,
să parcurgă singur distanța până la ea.
așa are sufletul meu un specific,
mereu rămâne urma celor pe care le-a trăit.


dorința de a o înțelege adânc o face mai frumoasă.
înspre dimineață, șoldul ei bronzat pe-o parte


a răsărit din cearceafuri
ca luna din penumbră.


în sistemul meu solar, neparcurs până la capăt de lumină,
am oferit cândva și sufletului ei
posibilitatea de a gravita
și chiar a devenirii formal feminine.
apoi, aveam nevoie de refugiu
și ne retrăgeam de la mare-nspre pat.
tavanul – cer superficial și aparent –
doar pentru ea s-a împodobit atunci
cu felurite insecte,
care cădeau, pe rând, ca niște stele,
spre fericirea noastră de jos.


dar, izolată-n pofta mea, o mai putea fi ea frumoasă?