De departe, de dincolo de coama dealului,
Apărea numai o umbră apăsată,
Construită până în cer.

Era gardul Raiului. Nimeni nu putea să îl sară.
Ai gândi că este făcut din sticlă, din piatră,
Marmură, diamant ori poate din fier…

Nicicum astfel nu era. Ci din nuiele de papură.

Raiul se întindea ca o plapumă dincolo de curtea
În care Dumnezeu cu Adam cândva se plimbau.

Discutau ca doi vecini despre una alta.

Dacă va ploua mâine și va da roadă pământul…
Dacă cerul va fi roșu la asfințit și va bate vântul…
Dacă e bine să tai vița la trei bumbi de deasupra pământului…
Sau dacă să îngropi iarna trandafirii cu cazmaua cuvântului…

Își pierdeau vremea…
Doi prieteni pentru care timpul nu mai conta…

Ehehe!… Pe atunci nu erau ceasuri și nici lumânări să măsoare
Arderea… Nu erau nici clepsidre ce purtau nisipul din care
Se ducea râu spre o altă eternitate distanțată atârnând prin fărâmituri
Spre a cădea din întoarcerea clepsidrei într-alte-nceputuri…

- Ce faci, Adame?
- Mă scarpin sub șale, răspunse nimicul.
- De ce? întrebă Domnul.
- Mi s-o urât cu ale nuiele ce mă tot împrejur… Aș voi să plec dincolo și să nu fiu singur…
- Dar, Adame, doar Raiul l-am făcut pentru tine!
- Halal, Doamne! Dacă-i așa, nu-l voiesc. Ia-l Tu! Te bucură de rodia împrejmuită în care numai de mâncare am …
- Adame, Adame!… Pentru ceea ce-mi ceri îți voi face femeie. Dar, ține minte: bucurii nesfârșite cu ea nu vei afla și mereu vei fi flămând… De rămâi în Rai, nu vei fi așa nicicând!

- Fie, Doamne!, răspunse Adam, tremurând.