de ziua ta, Emine
( scris cu ocazia celui de al 162-lea an de la nașterea sa)

15 ianuarie 1850

din trecut, din adâncuri de cer,
ai căzut ca o stea orbitoare,
peste iarna noastră de vis,
ruptă probabil din margini de soare,
aveai chip și nume de om
și te-ai numit pe scurt: Emin,
voievodul limbii române,
născut din goluri de chin.

viața ta, un dor ancestral și enorm
de țărâna în care străbunii tăi dorm,
obraz lângă obraz cu dungile- amare,
prin zloata istoriei, făcându-și cărare,
lumi lângă lumi, născute din greu,
aceasta e viața Eminului meu.

de ziua ta, Emine, te-am adunat din flori,
din leagăn de istorii, din dulcile candori,
din versul tău hipnotic pe care l-am iubit,
din limba ta frumoasă cu care m-am hrănit,
din dragostea păgână pentru femeia-ți dragă
din viața ta amară, străină și pribeagă.

cenușa ta târzie arzând pe rana mea
e ca o dulce piatră de-albastră peruzea,
tu mi-ai hrănit poemul cu explozii solare
de aceea , Emine, a ta viață mă doare.


tu ești Shakespeare-ul nostru pământean
ce coboarând în inimi an de an,
ești demonul nostru iubit și ești înger,
ascult cum rănile tale încă mai sânger.

cu tine arde doina cântând pe frunză-n vânt,
tu ne-ai deschis cărarea dintre cer și pământ,
cu limba ta de aur, veche și înțeleaptă,
noi am urcat prin vremuri, așa, treaptă cu treaptă,
paseri măiastre rotesc peste-al tău creștet
și-ți înfrunzesc coroana frunzișului veșted,
te-ai ridicat luceafăr pe cerul cu stele,
și strălucești acolo în rânduri cu ele,
ești visul nostru și durerea noastră,
ce-a-ncremenit în veci pe bolta albastră.

5 ianuarie 2012