in memoriam Adrian Păunescu


Acum mă mai cobor în neființă,
De când mă știu tot mai hulit de tine,
Iar mintea-mi se îneacă-n neștiință
Și parcă-mi e din ce în ce mai bine.

Nu are, totuși, cine să mă plângă,
Sunt mai pustiu și astăzi ca și mâine
Și sunt aluat ce-așteaptă să se frângă
Într-un cuptor ce îl va coace pâine.

Mi-e tot mai dor de încă o plimbare
În crângul ce miroase-a mirodenii
Și-n care, mistuit de-nstrăinare,
Mi se topește ochiul în vedenii.

Jur-împrejur, drumeagul îl mai caut
Ca albatrosul prin oceanul verde
Și-s adormit de glasul unui flaut
Ce înadins de tine mă mai pierde.

Și te iubesc cu tristă-nfrigurare,
De când mă știu tot mai pierdut de tine,
Iar sufletu-mi se-neacă în uitare
Și n-am habar ce-n viață mă mai ține.