Doar pieptul tău munte,
cuvintele,
ochii blânzi,
clipele ce nu vor muri
în sufletul meu vreodată
îmi păstrează vie trăirea;
doar tu,
cu brațele copaci,
ocrotindu-mi pădurea de zbucium,
omul desăvârșit,
tatăl-prieten
îmi dai speranță.
Astfel,
lacrimile toate
se transformă în vise,
în lumină.
Eu, bucată din tine,
îți mulțumesc
pentru că exiști,
iubit tată!