Se întorceau pașii pe urme
cu spiritul cercului măsurat.

Știind vizuina cosmică părăsită
o populau cu suflete
între pereți de antimaterie.

Timpul era nepereche...

la fel ca materia în mișcare.

Dincolo de limite
nu mai eram eu,
atât de ușor fluturam
că nu-mi trebuiau aripi.

De nasc aceste însemne
până în ultimul unghi
îmbrățișez lumina.

În miezul meu cel mai sonor
îmi adun inima,
să o pun în cuvinte.