„m-au călcat oameni, animale, mașini, biciclete, sănii, păsări, reptile,
nu le-am înțeles sensul”

citez cuvintele trotuarului
deduc că nici sensul propriei existențe nu-i era clar
destul de ciudat pentru o viață lungă, plină de gropi.
știa, cu siguranță știa, că amintirea îi va fi ștearsă pentru totdeauna,
așa s-a destăinuit singurului ascultător al poveștilor,
singurului trecător care-i înțelegea limba.
și, mai ales, tristețea.
avea ceva grav în vorbire, o înțelepciune ascunsă muritorilor,
știa că împărtășirea aceasta nu are sens,
spera că pașii pe care i-a susținut să-l imortalizeze-așa credeam-
și mi-am notat vorbele.
s-au adunat excavatoarele, buldozerele, muncitorii,
pentru a lărgi strada pe care nu mai încăpeți!
moartea-mi va fi ușurare transportului,
amintire fi-vor cuvintele mele pe care ți le las testament!
în gura de canal oamenii au pus un trunchi de copac,
să nu cadă vreunul neatent, sau băut, sau un copil nesupravegheat,
bătrînul trotuar strănută gîdilat de rădăcinile ce-i pătrunseră țevile înfundate
-le simțea parte din trup, avea o relație specială cu băieții de la vindanje-
mi-am notat cu atenție înțelepciunea, bîrfele, fabulațiile,
apoi amintirile de cînd eram copil, trotuarul tînăr,
prietenia noastră ascunsă.
numai bătrîna de la 4 știa secretul puterii mele
de a mă înțelege cu lucrurile.