Când vom îmbătrâni, vijelia aceasta ne va părea un fir de păr,
singurul rămas, pe căpățână. Da, mister Bamb*, crede-mă, vei mai vrea să poți ceva,
cum ar fi, să ridici o sprânceană. Dar, țeapă. Sprâncenele au timpul lor
de arcuire, deși, ca să îți aduci aminte, copiii copiilor noștri ar putea
călca pe urmele noastre cu o colecție (sau corecție).


Știu, abia atunci vei vedea cât de bine s-ar fi potrivit
o fotografie în nisip cu niște linii în palmă. Desigur, mă vei privi la fel,
prin prisma cruzimii, uneori, foarte rar, vei coborî în fugă,
incredibil de fresh, scările de argint, până în grădina cea mare,
să culegi căpșune, pentru toate momentele în care am fost bolnavă și tu nu ai vegheat
la căpătâiul meu. Vei cădea în genunchi, ce zici ? Îmi vei săruta inelul împletit
din iarbă, (în loc de piatră rară) cu viermișor? Sau poate

te vei înfuria, te ve întoarce în casa cu ușile vraiște și vei căuta
în coșul cu rufe, costumul de mire. Oo, dacă aș ști că ai face asta, dacă aș avea
certitudinea că sângele ăsta bun nu curge în zadar pe roata potrivnică,
m-aș bucura de fiecare fir de păr alb pe care nu mi-l ia vopseaua ( de calitate, jur,
roșie ca focul, sau ca buzele mele odată), sau poate,
vei strănuta doar și îmi vei spune că-s toxică.


Da, mister Bamb, așa cum am spus acum e cel mai probabil,
dar vei plânge prin somn; sprâcenele din cutia moștenitorilor vor dansa polka,
mă vei trage de mânecă și vei țipa: De ce nu îți pasă, de ce nu îți pasă?
Atunci, îți voi arăta o roată ciudată pe cer, aruncând, în mersul ei, fiare, când nimeni
nu se ferește. Și te voi întreba încet, foarte încet: Cine suntem noi ?





* locuitor din Bambunezia


(dulcele meu asasin, 2016)