„Cred că mi-a lipsit gustul de suicid
Tristețea și durerea care m-au definit
Căci simt constant nevoia de a fi rănit
Chiar și fericirea mă face nefericit.”

Un ocean de minciună să mă spele, să m-ascund
De noroiul realității în care mă tot afund
E urât la mine-n suflet, simt speranțele cum trec
E urât la mine-n suflet, demonii cu foc petrec
Iar fantomele apar, mă fixează și îmi spun:
„Ai crezut că e sfârșitul, iubite poet nebun?
Ãsta e doar începutul vieții tale tulburate,
Să apară aici Durerea, aducând cu ea păcate!”
Și ea vine îmbrăcată într-un alb murdar hipnotic
Venele mele pulsează într-un mod ciudat, spasmodic
Are buze mov, vis în alcov
E ucigătoare ca un cocktail Molotov
Eu cad în genunchi, ținând capul plecat
„Te-am urât...”, îi zic, „...dar acum te vreau neapărat”
Ea zâmbește și-mi sărută fruntea plină de sudoare
Sentimente amestecate, fericire, supărare
Apoi dispare...însă știu, s-a întipărit în mine,
În fiecare cuvânt și fiecare clipire
Întunericul, doar el, știe acuma cum mă simt
Când versurile îmi ascund adevărul negrăit
Când sufletul sadic îmi e totdeauna divizat
CÂND ÎMI VINE SÃ DISTRUG TOT CEEA CE AM CREAT!

„Chiar și fericirea mă face nefericit
Când simt constant nevoia de a fi rănit
Tristețea și durerea care au revenit
Mi-au reamintit gustul de suicid.”