Ridică toamnă paloșul durerii
Să mă lovești adânc, fără-ncetare,
Să-mi sară stropi pe pânza mișcătoare,
Din sângele nocturn al Învierii.

Să zac rănită, plină de iubire,
În frunza risipind înțelepciune,
În care moartea poate să adune
Scântei de sânge, fără să respire.

Lovește-mă să pot păși-nainte
Adevărată, limpede și clară,
Cum poate fi o lacrimă amară
Brăzdând obrazul ținerii de minte.

Sunt între viață, moarte și tăcere
De-aceea murmur în culori subțiri
Această taină, doar din amintiri
Ce le mai port în fagure de miere.

Florina Ladislau