Vântul bate sus în pânza verii
Și mă duce blând în auriu,
Către rodul versului ce-l scriu
Cum e mustul aspru al durerii.

Risipite frunze trec prin sită,
Cern îngândurarea și mă ară,
Ca și viața care mă-nconjoară,
De himere plină și-ncolțită.

Mai alunec, mai privesc departe
Norii albi, învolburați și stranii
Fiindcă simt cum și trecură anii
ÃŽntru care timpul ne desparte.

Poate doar răsfățul unor struguri
Adunați în talere curate
Să-mi redea perfecta claritate
Că mai am în mine niște muguri.

Florina Ladislau