singurătatea e un lup bolnav de depresie
scâncetul ei scorojește varul pereților și întreaga întunecare
orașul tușește în cearșafurile puse la uscat
pe oase și nervi

într-o zi, o să dispari fără nici un fel de regrete
ca și când n-ai mai rămâne în memoria cuiva,
tiptil o să dispari, ca o pereche de pantofi scâlciați
și pe care nici un drum nu-i mai acceptă,
o să mori, o să mori și nu va exista nici o fântână
în care să te prăbușești la nesfârșit

doar porți, cât mai multe porți și cât mai înalte
și la care nimeni nu îndrăznește să bată,
doar semne, cât mai multe semne și la fel de nesigure
ca această pendulare între lașitate și ipocrizie

numai lama de ras mai poate salva
ceva din ziua aceasta care abia se descoperă,
reflexia ei în oglindă e o chemare a sângelui