am închis ochii și pretind că iubesc chiar dacă nimic nu se confundă
nimic nu pocnește și viața e o balenă eșuată în primele rânduri se materializează
păpuși insipide cu gulerul tras și niște umbre tăioase
m-am obișnuit să vorbesc cu morții și cine știe de câte ori
s-au strâns lângă mine acele femei albastre și bărbații cu inima smulsă
o gaură-n piept făcută de gloanțe oarbe într-un acces de trezire
ca un duel dintre bine și rău din care nimeni nu scapă cu viață
Dumnezeu e prea sus nu-i place teatrul preferă liniștea din spatele măștii
suntem atâția în oglindă încât reflecția pare aceeași mi-e indiferent
dacă îmi spun o minciună frumoasă cu miros de dezinfectant
și aștept să mă înghită ploaia de la pământ la cer
o linie continuă stoluri căzute și morții aceia tineri printre noi.