Dincolo de vertebrele drumului de fier
lumina se mută mai repede,
trenul galben livid
aleargă înspre moarte,
îi lasă o dâră de fum sub nas.

Parte din tine să fiu aș putea,
unde acest drum al mătăsii
peste care tunelele întârziate ale nopții
aduc departele aproape de inimă.

De ce moartea ar putea respira frigul
când stele cad la fel și dincolo de ea?
Râurile visează să urce înaltul
de unde să nu mai plece la vale.

Poate și omul plin de inițieri abstracte
își va netezi ridurile cu venin,
din arca pe care o să se îmbarce
lasă veșnicia să plutească pe ape.