iată-mă iar
pe partea difuză a camerei
privesc ca un cronometru strada
în fiecare dimineață
sunt cu un soare mai aproape de moarte

camera se află în vârful unei scobitori
îmi aduc aminte de apa ce îmi intra pe sub ușă
pe care mergeam ținându-ne de mâinile alea invizibile

dar să mă întorc totuși la fereastră
acest punct pe i al camerei
să privesc în zare
la câmpia rasă de copaci
ce se întinde în spatele unor dărâmături
la oamenii care fierb acolo o zeamă într-un clopot răsturnat
unii își întind mâinile până la mine
îmi mângâie fruntea
lacrimile o pornesc pe degetele lor cătrănite
ca niște melci