Cartea Poemelor

*** 24 ***

Sărmana




Așteaptă vremea în care să pornească iar,

Pe drumul lung, ce parcă zi de zi, o istovește,

Iar ochii ei, privesc în gol…

De parcă au rămas undeva,

Pe altă lume, captivi;

Își duce mâna către inimă,

În dorința de-ai simți voința

Spre a merge mai departe,

Apoi, oftează… și-o lacrimă se scurge,

Din temnița păzită de pleoape…





Iar soarta vru ca ea să fie intâi orfană,

Gustând astfel nefericirea copilăriei,

Sperând la o mamă și-un tată,

Care să-i mângâie creștetul, înainte de culcare,

S-o scoată din ghearele celor ‘aripate,

Ce-o trăgeau tot mai adânc, pe tărâmul iluziei

Atunci când privea luna, cu glas stins,

Gemând, apoi, cu teamă, s-acoperea cu pătura,

Dintr-o dată, încercând să stea trează,

Căci lângă ea, stăteau de veghe aprige coșmare…





Tinerețea, i-a fost furată-n clipa în care…

Jivinele-și bătură joc…

De tot ce însemna onoare,

Iar balta de sânge în care fuse aruncată,

Îi devenise ca o pătură caldă,

Sub ropotul ploii reci, de toamnă;

Noaptea trecu, pe neștiute, dar ziua…

Lumină, parcă nu mai avea;

Spatiul, parcă nu-i mai oferă vreun loc,

Când tot ce atinge, doare;

Își amintea scena de oroare

Ce-i contura viața părându-i deja blestemată,

Urlând precum lupul la lună când nu poate s-o vadă…





De parcă acestea nu erau de-ajuns, pe drumuri, fost-a mereu,

Acoperiș fiindu-i cerul, iar ogradă, pământul;

Acum, în pragul morții, se întreba și ea, sărmana

De ce binele împlinit, la tot pasul, îi fuse răsplătit cu rău…





De s-ar scrie povestea sa, într-o zi,

Ar fi una dintre cele mai frumoase,

Și pe cât de frumoasă ar fi,

Va fi fost una dintre cele mai triste…




©Th3Mirr0r