Eram o pasăre imperfectă.
mă născusem cu o singură aripă, incapabilă să mă ridice de la pamânt
ba chiar mai mult
cu timpul, aripa a început să crească tot mai mult în mine
spre sufletul meu.
dar aveam un gol, un loc liber unde așteptasem să apară cealaltă aripă.
și n-a apărut.

unele păsări săreau de pe munte.
majoritatea mureau, sau așa credeam, nu aveam voie să ne gândim la ele.
știam că eu rămăsesem aici,
nu puteam zbura, dar mă puteam târî.
și ei au zâmbit când au aflat.

coaja oului în care am crescut rămăsese acolo.
îmi amintea de mine însumi, de izbânda mea
de cum frânsesem o lume de unul singur.
am evadat din timp și spațiu, de ele
nu mai aveam nevoie.
îmi creasem dimensiuni noi, ale mele :
erau moi si miroaseau ca penajul
păsării mamă.
dar m-am trezit într-o dimineață răcoroasă
cu lanțuri în locul liber, lanțuri care mă țintuiau la pământ,
după o vreme, oamenii au venit să se uite la mine ca la o ciudățenie.
dar oare nu asta eram?

ajunsesem să mă întreb asta în fiecare seară
vesperul însemna pentru mine o ploaie de lacrimi
oricât de mult am încercat să frâng lanțurile,
nu erau la fel de subțiri precum coaja oului
pe acestea nu le mai puteam crăpa.
și miroseau
a rugină și mucegai, dar fără flori, mamă, fără florile tale...

lanțurile mele erau lanțurile tuturor
dar eram singurul care vedea lanțuri.
ceilalți vedeau centurile de siguranță…

și nu avem aripi de rezervă…
nimeni nu are.