Doamne, ce-i cu arborele vieții?
Nu mai face muguri,
toți ne întrebăm de ce?
Un șarpe s-a urcat în el
și stă întins pe ramuri.

Dincolo de el
nu-i nicio pădure,
deschid fereasta
cu geamurile-n palme.
Altădată săream de la înălțime,
alergam pe linia orizontului
cu ploile după mine.

Azi râul șipotește,
își lustruiește pietrele
pentru picioarele desculțe,
răcoros într-un fel plăcut
mă cheamă la scaldat,
mă ispitește,
îmi lasă copilăria înmugurind arborele vieții.