Cine sunt de nu mă recunosc?
Unde mă învârt de loc nu mai am?
Pornit dintr-o sămânță, sămânța s-o las
până ce miezul de încolțire-i mort

Degeaba mă caut și nu mă găsesc,
urma din mine s-a șters,
nu vreau în pustiul pe care singurătatea
și-l ține nisipos pentru ea.

Cu ispita-n cuvinte, patimi șiroaie,
în curbura vidului curg,
spirale de nervi zidesc trepte la scări
pe care urc și cobor la nesfârșit.

Nimicul nu-l rup îl așez pe nimic,
clipa de azi o scad și o adaug la mâine,
să devină prin mine măsură și nod
fără să pot echilibra timpul sălbatic.

De aceea fixitatea din obiecte se clatină
și-mi dă dreptul de mine să mă tem
când voi fi eternul invizibil
pe care-l tot aștept să se multiplice.

Îmi spun, Doamne, ce întrupare ai zămislit!