Ce monoton; câtă liniște și câtă amăgire;
Singur mă culc, mă trezesc, și nu ești lângă mine!
Ah! Ce dor m-a cuprins, și ce durere sufletească,
Totul e pustiu, și fără tine-i goală-a noastră casă.

Stau la fereastră în speranța că am să te zăresc,
Geamul e opac și prin el nu pot pe tine să te privesc;
Și până azi, toate lucrurile parcă s-au și învechit
De când pe la casa noastră tu nu ai mai venit.

De ce atâta liniște în zadar, și de ce atâta haos?
Toate s-au oprit în loc, și timpul este în repaos;
Ce dezamăgire și ce păcat că nu mai vrei să vii!
Neîntorcându-te, pe mine mă vei dezamăgi.

Flori de mucegai au făcut pereții camerei în care-
Demult, ne iubeam dar ah! Mai contează oare?
Ce stricăciune! O, casă veche! Scârțâie podeaua ta;
Spune-mi tu dacă va reveni vreodată iubirea mea!

Porțelan ciobit, căzut și prăfuit de atâția ani
Știu că nu s-a meritat să dau pe tine bani;
Așa cum n-ar fi trebuit să trec pe-acasă acum,
Căci de la plecarea noastră, n-a rămas nimic bun.

Închid în urma mea ușa de lemn scârțâitoare,
Și tristă mă întreb cine-o va mai deschide oare?
El a plecat atunci în grabă, și a uitat adresa ta!
Dar eu, poate am să te revăd odată, casa mea!