Ce tristă este ziua când
Afară-i mohorât și plouă,
Când vezi frunzele căzând
Și ceasul bate ora două.

Ating fereastra ca să simt
Lacrimile, ce se scurg-
Pe fața sticlei și sclipind,
Fac geamul casei tot mai ud.

Și îl privesc ca pe un suflet,
Când ploaia-l udă tot mai tare;
De-i mohorât, e loc de-un zâmbet,
Și râd cu lacrimi, dacă doare.

Te poți asemăna și ploii
Ce cade fără infinit;
Și poți pluti ca norii
Atunci când ești mai fericit.

Când bate ceasul ora două
Și nu mai văd nimic afară,
Lacrimi se scurg fiindcă plouă,
E mohorât și plouă iară!