Astfel, după noi, se încheie toate.
Am renunțat la această abilitate
De a cuceri și a pierde într-o secundă
Bărbați și femei cu inimă fecundă.

Am avut amândoi dreptul anormal
De a evada, de-a ieși din banal.
Clopotele mării străfulgeră-amintirea,
Evocă decăderea, dar și asfințirea.

A fost o iubire de-o viață, și, brusc,
S-a transpus sub chip antic etrusc,
A fost o nebunie fără limite temporare,
Cu multe zâmbete și certuri mai rare.

Totuși, îmi păstrez inelul de logodnă
Și-l arunc, îl prind, îl dau cu acetonă,
Îl învârt, îl pun la locul lui de onoare,
Lângă iubire și lângă marea oroare.

Te înalți spre ceruri, eu rămân pe pământ,
Alături de un altul creez așezământ,
Dar iubirea de-o viață rămâne prezentă
Și noaptea mă pune mereu în alertă.

Cu ramuri de măslin te întâmpin în cale,
Răstorn candele în zaharnițe goale,
Dărâm ziduri și cruci de beton armat,
Mor lângă tine și mă cufund în păcat.