m-a ispitit cu lumina, spuneam de după perdea
frângându-mi mâinile dureros
risipind în aer miros de mere coapte

nu îmi puteam privi barbatul în ochi
cu cât măturam mai des cu genele podeaua
cu atât mai albă îmi era fața

anevoios pășeam dincolo de mine
dar mă lăsam
iar umbrele în jur creșteau mai stufoase
năucind peisajul
reverberând conturul plopilor
în ecouri inventate

o mlaștină de lumină în care întunericul colcăia
șerpuind contururi de tuș
pe hârtia neîncepută

clar-obscur începea o eră virtuală
sau poate doar reflectată
într-un ciob de părere.

apoi, m-a ispitit cu mine
și, doamne, ce dezmaț de neliniști!