Nemaisimțindu-mă demn de ea, am azvârlit cu poezia pe fereastră, în creierii nopții am azvârlit cu poezia pe fereastră; mă gândeam că altcineva dacă ar fi să o găsească ar culege-o de pe jos, ar șlefui-o cu gura și ar duce-o acasă să îi fie lui jumătate.

A doua zi, dis de dimineață, copiii din vecini mi-au bătut cu picioarele în ușă în timp ce urlau și țipau.
După ce le-am deschis, s-au aliniat pe două rânduri (și-au îndreptat arătătorul drept spre mine, în afară de unul singur care, fiind stângaci, și-a îndreptat arătătorul stâng spre mine) și au început să recite mai mult decât să cânte:

“nesimțitule! nesimțitule!
nu te-ai gândit că are și ea un suflet, nesimțitule!
nu te-ai gândit că însăși ea, poezia, poate plânge, nesimțitule!
nu știai că până și ea, poezia, are zile în care nu vorbește, nesimțitule!”

A urmat un moment de tăcere, pe scara blocului tocmai începea să miroasă a cafea proaspăt făcută, părinții se pregăteau să plece la serviciu.
Apoi copiii au început să chicotească, eu eram la fel de perplex, mai apoi au început să râdă, eu tocmai începeam să plâng.
Băiatul stângaci mi-a pus poezia în brațe, a scos un curcubeu proaspăt din buzunarul pantalonului și mi l-a pus de după gât; s-au aliniat din nou în formație, copiii din vecini s-au aliniat din nou în formație, râdeau și își dădeau coate, stângaciul s-a ridicat pe vârfuri și a început să-mi strige:

“acum sărut-o, cere-ți iertare, și împăcați-vă;
data viitoare nu o să mai fim așa de iertători,
nesimțitule care ești!”