Rămân
în miezul cuvintelor
o columnă de sunet

cântând înaltul robit.

Sparg tiparul luminii
în așchii
mai ascuțite ca diamantul.

Rădăcinile peste margini se-ntind,
de înverzește uleiul în lemn
și un semn limpede lasă
celor ce scriu pe frunze.

Eu caut în partea care apune,
arunc târziul peste apele moarte,
pesemne ceva tot mai rămâne,
să mă înclin în fața dreptății.

Atunci când vine flacăra
o port în mâini ca pe un totem
și în numele Domnului
nasc litere aprinse.