uneori ma adoarme propria umbra
cioplita din veghea ramurii aprinse
peste cuvinte frunza vietii cade elevata
descinsa dintre magi si crucifixe
martir la propria greseala
de-a luneca pe ganduri ude
strain iubirilor de-o seara
ma sting in ruga cu miros de dude

n-am fost destul de inima aprinsa
mic cersetor de stari din piei zalude
am cautat mereu din spini floare amara
in turmele cu ceturi fara munte
chiar mi-am sapat cu sarg si mariane
sa-nec in ele dorul arzator de soare
visam cu ganduri strepezite la racoare
in arsitele verilor cerandu-ma vioara

plang, dar lacrima e numai cicatricea
de pe rana uitata-n alcovul separarii
ca n-am iubit iubirea ca pe-o mama
cu florile-n buchete mangaieri de seara
n-am fost copil cu inima bujor
sa rad la diminetile ce-si cauta in farmec,
stropit cu tina vietii trase-n zale
am cautat doar rugurile mici
sa-mi arda torta-n case
sa-nec chemarea ca pe-o crima de matase

cum plang ma trec fiori de ingeri vii
pe spatele patat cu cianura
si ma ridic spre usa din faptura
ce inca palpaie candela zanelor iubirii

o palma ma ridica
e zborul adus demult in mine
ca o promisiune
pentru dezvelirea din ruguri

incet, demult, departe adoarme iarasi ceata
cu sunet de lumina