Câți ani aveai? Spre patruzeci oricum,
Dar încă viața-n față ca o ploaie,
Ori mai degrabă ca un nor de fum
Pe care vântu-l sfâșie și-l taie.

De-abia-ncepuseși să cobori din munți
Să-nveți orașul, urs flămând cu gheare,
Cu fețe-ngrijorate și cu frunți
Pline de râuri arse de sudoare.

Dar și cu fete care scriu scrisori
Cu mersul lor pe străzile-nserate,
Că n-ai destul surâs să le-nfășori
Și să le-mbii cu dragoste pe toate.

Așa că, precum lupul lăcomos,
Ai tot desprins, doar una câte una,
Din alergarea lor fără folos,
Orbindu-le cu soarele, cu luna...

Până-ntr-o zi când, beată de mister,
S-a stins lumina-n lume dintrodată
Și-au coborât toți îngerii din cer
În doi ochi mari și-ndrăgostiți de fată.

De-atunci orașul s-a mutat în munți
Iar tu și azi, cât vântul de departe,
Alergi spre fata-aceea să-i săruți,
Și urmele pe unde calcă poate.