Dă-mi un nume să chem omul după sufletul său,
dă-mi calea
muntelui singur în care să adun tot ce-a fost trist odată,
și acolo să ascult trupurile
cum cad în timpul mântuirii.

În cer și pe pământ
nu mai am niciun prieten, doar vizite în care sunt îngânată
și locuri în care am uitat odihna
din vreo pricină.

Te temi că vin
cu un balaur pe umeri, că dincolo de lună sunt femeia
cu săbii adânc porționate pe timp de război.

Nu știu a iubi, căci limba mi-e foc
în care adun resturi arse numai când trupul meu râde.

În rest sunt goală.