nu dumnezeu te-a părăsit,
ci femeia pe care-o iubești,
așa că sfârșitul lumii va veni mult mai repede

cândva, o să ajungi să crezi
că îngerii cresc sub piele, precum furunculii,
ei sunt ceea ce încă nu poți striga, nu poți concepe,
nu poți ur-la și încă nu e de ajuns să te doară,
să te mistuie până acolo unde poți suporta,
să te dilate, să te excite,
de-aici nu există nici o limită,
dumnezeu doarme și se visează
separând întunericul în tot atâtea tristeți,
e la fel de agitat precum un recrut înainte de primul planton,
o-ho, și câtă dragoste ascunde această lacrimă
sub care numai inima ta reușește să se strecoare

sunt bătrân și umil
precum streșinile când cad în depresie,
nu există nici un zâmbet care să-mi taie alt rictus,
direct din topor, cât să mă d-o-a-r-ă

ce alt cuțit, cu care lamă să mă măsor,
azi port masca aceea care mă face atât de fericit,
înțelege că femeia asta mă doare
de parcă îmi sângerează gingiile,
și coatele, și toată carnea care mi-a crescut în păr și sub unghii,
sub braț,
acolo unde pielea e atât de străvezie
că doar sărutul o mai înfioară

astfel o iubesc
de parcă fiecare rană e un alt asfințit
pe care acum îl văd pentru ultima oară,
aici, neliniștea are pata ei de nebunie și teamă,
de adevăr și minciună,
de jeg și de tuse,
într-un târziu, poate o să-nțelegi și tu
cât de mult îmi lipsești

lua-te-ar dracu, azi o să mor,
pentru că e o zi perfectă pentru a face măcar atâta lucru

dumnezeu are logica lui:
pentru fiecare suferință a inventat o femeie,
ochii ei scânteiază
până la marginea scrumierei și dincolo de iad,
acolo unde se zărește cel mai mare nimic