Sunt biet copil din flori, găsit
pe-o treaptă, la umbra unei mănăstiri,
de un călugăr surd și pricăjit, aici
trăind din rugăciuni și amintiri,
înveșmântat în frunze de pelin,
legate cu un fir subțire de suspin,
așa mi-a povestit că m-a găsit
și numele ce mi l-a dat a fost Călin.

Închis într-o chilie c-o fereastra mică,
ca o poarta către cerul rece,
învăluit în noapte de lumina unei stele,
eu într-un an creșteam cât zece,
și-așa, hrănit de-a ei lumină, ca laptele
de mamă, îl beam în fiecare vis,
creșteam frumos bărbat, în rugăciuni plecat,
cu suflet bun, duios, deschis.

Dar într-o noapte m-am trezit învăluit
de întuneric rece și de plâns,
nu reușeam să mă opresc, de lacrimi înecat,
de jale mă simțeam pătruns,
știam că am pierdut ceva, durea de parcă
de-abia acum orfan am devenit
și pe fereastră m-am uitat și nu vedeam,
lumina mea pe cer s-a rătăcit.

Urlând de frică către cer, cruce și-a făcut
călugărul, șoptind ,,Amin,,
când în chilia mea el a pășit în resemnare,
îngenunchiat mi-a spus ,,Călin,
acum ești un bărbat, eu pot să-ți spun,
ești fiul unei stele căzătoare,
ea nu mai e de mult, s-a prăpădit când
te-a născut, s-a stins în mare.

Dar a lăsat lumina ei să te vegheze,
să te ajute să-i respiri alintul,
ea îți cânta în vis, cu raza mamei
ți-a luminat și plămădit cuvântul,
înalță-te pe cer acum, ești astru,
nu sunt nebun și nu zâmbi, sunt teafăr,
adevăratul nume nu-i Călin, ești fiul
unei stele și te numești ,,Luceafăr,,.

De-atunci eu răscolesc în fiecare noapte
cu lumina mea, adâncul mării,
să-mi caut mama căzătoare,
să-i simt din nou căldura mângâierii.