mereu m-am temut de sărbătorile la oraș.
soarele bate în ferestre de bloc și zăpada pare o margarină pe o pâine prăjită,
un deșert din cocă prost rumenită, totul se scurge, se topește,
țevile dau căldură, mănușile protejează, mereu m-am temut de asta.

mai bine mă îngroapă nămeții ăștia de la sat, fumul să iasă pe horn
și pe uliță să se vadă o căciulă de astrahan.
mai bine merg cu colindul sau simplu,
mă opresc la gardul tău, țin mâinile pe scânduri și aștept.
tu să te uiți, să plângi și nici în ruptul capului să nu-mi deschizi.