Un timp de tristețe, ce apare din acele amintiri neplăcute ale copilăriei mele, când vocea rațiunii nu era încă inventată. O eră a bucuriei, a unui sunet plăcut și suav, ca al unei viori manevrate de un maestru în ale undelor magnetice emanate de creierul care abia acum își compune propria strofă muzicală.
Stând în patu-mi moale, gândesc. Cu niște zgomote ciudate în fundal, îmi spun: "Sunt eu rezultatul suferințelor mele? Personalitatea mea, cine e ea? E Andreea o multitudine de cicatrici nevindecate, un taifun de amintiri triste ce se ascund mereu sub o mască a zâmbetului? ... ".
Un sforăit tot mai puternic ce se aude din depărtare mă ia cu el în călătoria sa, spunându-și șoptind povestea. ... Era o fetiță, Miți, ca un pisoiaș de dulce și de naivă, dar care, din cauza acelor zgomote puternice din fundal, nu-și are somnul. Undele o duc departe, în țări necunoscute oamenilor. Iar ea, singură, învață puterea sunetelor și devine, în timp, dirijorul lor. Scena e ascunsă de cei care sunt curioși din fire sau care vor să o înțeleagă. Totul se petrece "spionat", sub "Þara Plapumei Călduroase", seară de seară, chiar înainte de a se închide ușa, când vine "cineva" acasă.
... Dar, într-o zi, Jumiti o duce într-o lume în care descoperă ce e zâmbetul, ce sunt bucuria și iubirea. ...
Chiar și acum acel sforăit se mai zbate în urechiile mele, ca un ecou ce se îneacă în propriul sunet. Acum însă am devenit dirijor al tuturor sunetelor. Da, acum! Iar bucuria e cheia mea spre fericire pe care nimeni nu mi-o poate lua... nimeni, niciodată!!!
Vocea rațiunii răsună tot mai clar, tot mai deslușit: "Ești puternică, doar ești o războinică! Ai luptat și ai câștigat! Și, din pisoiaș, ai devenit un leu războinic, așa cum îți este și numele: ANDREEA.".