Drumul spre casă nu mai are plopi,
e vremea tăietorilor de lemne,
zăpezi uitate-n ceruri ne fac semne
dar nu ne mai coboară peste ochi.

Drumul spre casă e uitat de cerbi,
pădurea e călcată în picioare-
sălbatică, nebună vânătoare
până în sufletul fragilei ierbi.

Drumul spre casă-i fără de fântâni,
noi, călători străini învinși de sete,
gonim printr-un pustiu, fără regrete,
-morgană lume murdărind minuni.

Drumul spre casă nu mai e ca ieri,
tot mai departe-i cerul de pământ,
cu plopi, cu cerbi, îl mai străbat în gând
prin ierbile țâșnind în primăveri,
cu toată setea-n lacrimi coborând,
cu proaspete zăpezi- sfinte poveri.