Simbol, este omagiul de laic, rugăciune
Nespusă tare, în gând o suavă recitare
D-esențe, scoase din deliricul tăciune;
Elixir de-ars mocnit, inhalat răsuflare.

Iar ecou e, sau nu, căci osul tăciunit
E doar orbite goale și-n ele, înăuntrul
De craniu, nu mai e, minunea, ce-a spășit,
Sau sens a dat la tot... Bun bulgăre, ca untul!

Către ce să-și îndrepte, oare, atunci piosul
Privirea, lupă-n prisme de stele; ’nspre un fuior
Ce-n lornion își întoarce fumul, înspre josul
De un periscop, făcut dintr-un femur ușor...

... Dezmăduvit, rămas un labirint calcaric
În șold, rotund de atâtea, atâtea mângâieri?
Oare nu-i un păcat, c-atâtea frumuseți, barbaric
Au sfârșit; la fel cum tot ce-i azi, mâine va fi un ieri?!

Iar ieri, ce-i azi de-un mâine și alaltăieri e-un azi
Și tot ce-a fost, de-acum, e-un mâine-n viitor,
Cum oasele ce-ți sunt, coloane să nu cazi?!...
Omagiu-i mâna pe umăr, la fostul drag, cu dor!?
25.06.2012