am evadat la întâmplare
timpul l-am strâns în mine
năvălind ca un ciclon
clipele
urcasem pe acoperișul sufletului
și-mi iubeam viața
știam că dedesubt
nu era prea multă liniște
mâinile piciarele
atingeau zilele
ca zeul impostor al speranței
aveam nevoie urgent
de alte veșminte
să par incognito
celulele-mi studiau conștiința
privind de-a valma-n adâncul meu
m-am legat apoi de-un stabilopod
așteptând înserarea
să m-ascundă în locul unde întunericul
respiră încrederea
nu aveam de ales
decât să-mi leg privirile de închipuiri
să le strâng cu brațele mele
până zâmbesc
la fel cum dorințele se hlizesc prin aer
încorsetate de prea mult timp
nu mai e loc niciunde
pentru a potoli foamea
pentru a adormi sub streașina unui vis
când fuga pentru nimic
conduce detașat
instinctele

30 ianuarie 2014