În ziua-ntâie, dorul m-a hămăit din șanțuri
Și-apoi, în cea de-a doua, m-au năpădit furnici
De teama-i; în a treia mi-a prins de suflet lanțuri
Și-abia în cea de-a patra a șfichiuit din bici;
În cea de-a cincea visul mi l-a străpuns cu fiare,
Iar ochii,-n cea de-a șasea, de vâlvătaie seci
Mi i-a închis; în ziua a șaptea n-a fost soare
Și-apoi în cea de-a opta m-a vizitat în beci…
Dar îngropat în gânduri – cosciugu-mi de sminteală
Și-nțelepciune -, dorul , urmându-mă, muri
Și-atunci, precum un Lazar din somnul de sineală
Am înviat în noua și-aromitoarea zi.
Dar totul pân’ la urmă fu zbatere în van…
Îmi desluși oglinda că zilele-au fost ani!