Am stat o vreme închis în cerc
unde nu m-am simțit atât de rău,
orașul are străzi multe și înguste
și statui prea puține puse unde nu trebuie.

Deseori

orele se scurg străine,
zilele se topesc pe caldarâm și trec,
oamenii mor câte puțin fiecare
și nimeni nu-și cumpără adevărul.

Doar lacrima

n-are cuvinte și poezia suferă-n tăcere,
încerc să-mi neglijez durerea,
să fac din ea o armă
gata de luptă.

Tu rămâi

verticala care mă urcă liber.