Într-o zi, un ventriloc
cam ștrib și cam nepriceput,
luând a treia oară numărul de la-nceput
reuși să termine întâia replică din cuvântare.

Publicul, vădit dezamăgit și încrezut
căsca a plictiseală și a „ieși afară”.
Curând, firul poveștii începu s-apară
pe măsură ce artistul mânuia cu har un zmeu.

„Stăpânul stelelor și cerului sunt eu!”
zicea bucata de hârtie cu bețe.
în public – fețe, fețe,
cine mai văzuse un zmeu care vorbește?

Zmeul, văzând reacția, firește
că s-a umplut de nervi și s-a-nroșit.
Dar ventrilocul se puse iar pe povestit
și toți tăcură dintr-odată și-ascultară.

„Și cum ziceam, stăpân sunt peste toate,
căci însăși Luna mi-e soție, mi-e consoartă!
vă spun, buni oameni, că după mine-i moartă
și îmi croiește noaptea sfori de stele,

suflă în burta mea cu vânt – A renunțat la vele
de bărci ursuze și clătinătoare
și dacă nu apar o noapte între nori, vă zic, nespus o doare.
Sunt zeul, soțul ei iubit, râvnit.”

Publicul, de-odată amuțit
se răsti la zmeu cu hohote de râs.
„Stați, stați, stați să vedeți ce am de spus!”
Ventrilocul transpirase.

„Deci, într-o noaptea, când Luna mea curgea cuminte peste case
eu mă-nălțai semeț din mâna lui de ventriloc,(…)”
Publicul nu se-arăta convins deloc.
„Și-atunci, de odată, văzui Luna – măiastră creatură!

și o simții cum sofara-mi fură
și se pitește sub hârtia mea subțire.
A doua zi am dat de știre
că m-am îndrăgostit orbește.

Eram vrăjit! o iubeam nebunește!
pe Lună – rotundă, durdulie, grasă
fată cum nu văzusem mai frumoasă.
Închipuiți-vă doar forța ce-o ascunde!

Văzui, în gândul meu, în câteva secunde,
cu vlaga ei nestăpânită cum mă înalță printre stele
și cum mă scaldă ea, iubit, dorit, în negre catifele
de cosmos nesfârșit.

E prima oară, oameni buni, când m-am simțit îndrăgostit!
eu, zmeul cel neprihănit
de-odată mă simții atât de stăpânit
că ajunsei nebun și-atunci neisprăvitul mă scăpă din mână.

(Drept într-o baltă cu noroi și mult nisip.)
Și-atunci, dezamăgit, pornii, ca un nesănătos, să țip!

Căci mă vedeam, vă spun, ‘nălțat de mândra Lună
împodobindu-i împlinit cununa de lumină…(…)”
Zmeul, îndrăgostit, chiar n-avea nici o vină
dar, după cum chiar spuse-n continuare

zbierând din toată forma lui triunghiulară pricina care-l doare,
Luna nu prea știa să-nalțe-un zmeu.
„Stăpânul cerului și-al cerului sunt eu!”
fusese, așadar, minciună!

la fel și sfoara lui de stele și rolul său în viața magică de Lună.
Mințea ca un îndrăgostit nepriceput.

Greșind, ventrilocul luă din nou spectacolul de la-nceput
iar publicul căscă din nou a „ieși afară…”

Zmeul-păpușă se plânse, astfel, și a treia oară…